Roman psihologic: Nobel pentru Copilărie


 

Mi se cer prea multe de la viață, să fiu copil, să mă joc, să  fiu un simplu vizitator în universul copiilor,  să observ cum mă transform în tot mai mici dimensiuni. Destinul acestei cărți este de a dezvălui fața adevărată a unei copilării care contează. Cât de multă umanitate ai nevoie să citești aceste pagini, și,  în sfârșit, te transformi în cele mai mici picături de viață. De poveste,  a celor mai frumoase clipe, de la abandon, de la suferință, de la adaptare, de la dezamăgire, de la oameni, de la străini. Am trăit sentimentele astea, dar nu știu cum le-am prins, erau o magie, nimic ce s-a unit în emoțiile mele n-au dat o culoare atât de perfectă.

Romanul biografic Nobel pentru copilărie este o prezentare a premiului pentru viață, pentru reușită, pentru bucurii, pentru orice adult care visează să rămână copil. Nu-i suficient să-ți dorești să fii copil, important e cât de copil rămâi. Dar nu-i așa, cât de important e să rămâi acolo, în bucuriile vieții, iubindu-te, valorizând-te, găsind mereu izvorul nesecat, neobosit al dezvoltării tale personale. Legenda copilului închisă într-o clepsidră a paranormalului e una reală. Ochii, gândurile, auzul, mirosul, poveștile cu care rămâi, sunt fenomenele pe care le trăiești zi de zi.

Dar în spatele acestor trăiri dintre cele două lumi paralele există, totuși, dezamăgirea, dezintegrarea pozitivă, schimbarea, enormitatea, adevărul, durerea, abandonul, misterul. Am rămas copil și încă n-am găsit adevărul. Am rămas adult și n-am trecut prin bătrânețile, experiențele unui copac. Am rămas fragil, visător, puternic, răbdător al timpurilor grele. Dar mai am un premiu de la viață. Iertarea, greșelile din prezent care mă duc în trecut, visele, da, amintirile urmărindu-mă, valurile stropindu-mă cu botezul divin. Voi, voi, cu ce-ați rămas?

Nu trebuie să mă iertați, dar mă puteți judeca, până la urmă, ăsta e ciclul prin care trece fiecare viață, de la copil până la adult. Dar la moarte suntem împreună, cu bolile sufletești, cu rănile fizice, cicatricile, formele care se ascund în miezul celulei noastre. Am plâns mult, am râs, m-am prăpădit de bucurie, am învățat, am descoperit, am îmbătrânit la naștere, am obosit uneori de la furtuni, am rămas înghețat la schimbările vremurilor, m-am ridicat, am atins cele mai frumoase culori ale naturii, am atins luna, am dormit ca un prunc, am visat când luna era mai liniștită.

Am văzut schimbările zodiacale, și,  totuși, m-am născut. Întrebarea a fost, când am revenit, când am murit, când m-am trezit, când am pus primele întrebări despre mama, unde era, cine sunt cei care trebuie să prindă rădăcinile trecutului, bătăile inimii din placenta nevinovată a mamei, uzura dură a membranei tardive a potopului dintre părinți. Ajung la 60 de ani. Sper să adorm liniștit. Să nu mă prăpădesc cu totul. Să vă spun povetea așa cum e. Începând de la  Premiul Nobel la ultima lacrimă a funerarilor. De la căsnicie până la ultima prințesă, de la regi și domnitori care vor citi invers timpul pe care-l dau moștenitorilor mei.

Cartea va apărea în luna iunie 🙂

Reclame