Cum era o zi de naștere la orfelinat


 

Eram în clasa a IV-a, nici nu știam cum îi cheamă pe părinți, nici câți frați aveam. Învățătoarea deschide catalogul din spate și verifică data nașterii mele. Ești norocos, Lajos, îmi spune cu zâmbetul pe buze.

Doamna învățătoare, Carmen, tânără la vreo douăzeci și ceva de ani, frumoasă, cu părul ondulat,  blond aprins,  cu ochii albaștri-verzui, blânzi, dascăl la început de carieră, însetată de cunoaștere, ambițioasă, deșteaptă foc, cu un scris autentic, frumos, caligrafic. E tânăra din spatele unor cariere de succes ale copiilor pe care îi îndruma. Am rămas singurul din clasă de la orfelinat. Dacian a fost mutat la o școală specială, Mugurel s-a mutat în altă clasă, iar Constantin a fost nevoit să repete clasa.

M-am purtat normal, îmi spuneau colegii, eram chiar iubit, apreciat, chiar dacă orele păreau plictisitoare. Preferam ultima bancă, fiindcă în spatele ei aveam biblioteca de cărți. Cu literatură de specialitate. Îmi doream atât de mult să știu câte ceva din secretele fiecărei meserii.

Era sâmbătă dimineața. M-am trezit cel mai vesel din grupă, strigând în gura mare: astăzi este ziua mea! Un vlăjgan de vreo 19 ani ajunge în camera noastră. Mă apucă de mâini și picioare, mă trântește de toate colțurile și aruncă fără milă pumni și picioare în corpul meu.

După a treia zi de naștere m-am întors la școală. Tuns scurt, cu ochii de vânătaie-întunecați, cu buza spartă. Nimeni din clasă nu scotea un cuvânțel. Învățătoarea nu-mi spune nimic, însă îmi aruncă  o privire, știind povestea orfelinatelor, despre bătăile crunte, pedepsele  inumane, a preferat să îmi transmită un gând de mângâiere și susținere. Știam în acel moment că e cu mine.

N-am izbucnit o clipă în lacrimi, deși, știam că-n interiorul meu avea să se petreacă o groază de întrebări. Dar am zâmbit, așa cum e felul meu și astăzi. Fiind un copil plin de viață, optimist, am reușit să înving orice durere, alinându-mă cu iubirea pe care o primeam, din păcate, doar la școală.

Alexandru, astăzi absolvent de medicină, un prieten  de nădejde din  clasă,  puștiul  cu care mă întorceam acasă, mă privește în ochi. Eu abia căscam pleoapele lovite de pumni și picioare, încerc să-l ascult. El aproape plângea, lacrimile lui sincere de un copil de vreo 10 ani: îmi pare rău pentru ce ți s-a întâmplat. La mulți ani, Lajos! Am încremenit! A fost prima urare pe care am primit-o! A fost primul semn când am conștientizat că am o viață.

 

Mulțumesc, doamna învățătoare! Datorită ție, astăzi scriu frumos, citesc mai bine, și îndrum pașii micuților! Sunt profesor, mentor și încă ceva. Am crezut că nu există o meserie în care să te joci mereu. Eu mi-am găsit calea, mi-am găsit modul de a fi copil pentru tot restul vieții.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s