Am început să cred în mine când ceilalți nu m-au crezut


Acum 12 ani am părăsit presa locală. După multă fugă, lupte intense cu autoritățile locale, ba cu administrația locală, cu anchetele fulgerătoare, ba cu editorialele în care apăreau povești de viață ale copiilor din centrele de plasament.

Și-am spus stop! După toți anii de studenție, joaca de-a presa s-a terminat. Dar asta am făcut-o să-mi demonstrez că sunt bun. Să am arme potrivite pentru a-mi apăra colegii din orfelinat.  Munca faină din teren, poveștile interesante ale micuților, campania micuțului Alin cu handicap locomotor.

A fost o experiență super. Până ce mi-am deschis ochii și-am reluat bucată cu bucată din mine, ruptă din propriul corp, obosită și rănită. Colegii din redacție, fuga după știri, după interviuri, programare la fiecare omuleț din administrație. Cerșitul ăsta de răspunsuri și căutarea permanentă de adevăr m-a făcut să simt că locul meu e undeva, într-un loc în care să câștige lumea.

Nu mi-am făcut neapărat un scop din a scrie. Cu toate că păream ciudat. Lipit de cărțile din jurul meu, mai puțin cele din școală, chiar și facultate, mă făceau să cred că există în mine o altă lume. O lume care să primească viață, un nou scop, mai nobil, mai puternic și de durată.

A fost în zadar.  Fiindcă boala presei era greu de vindecat.  Simptomele dependenței de rutină, mișcare, vorbitul în public, la telefon, erau  atât de puternic legate de mine.  De exemplu, trezitul de dimineață, revista presei cu toate ziarele citite șnur de la cap la coadă,  ședințele de sumar și discursurile incitante ale patronului de trust, arestat în anii de glorie.

În perioada de „sevraj” am mai avut tentative ușoare: colaborări scurte cu un săptămânal. Apoi totul a sfârșit.

După o scurtă vacanță mi-am deschis acest blog. Am scris enorm de multe lucruri. Primul articol a fost despre copiii supradotați. Aveam ceva habar, însă n-aveam mijloacele potrivite pentru a găsi informația.

Mariana era pe-atunci director regional la IRSCA Gifted Education. Primesc un email de la ea: căutăm un PR pentru școlile de excelență.  Cred că tu ești cel mai potrivit. Asta după lungi discuții.

Deja intrasem în grupul asociației pentru botezul profesorului Florian Colceag.

Prima întâlnire a fost una extrem de înfiorătoare pentru mine. Un om sobru, cald în interior, sprâncene lungi și albe, zici că era întruchiparea lui Moș Crăciun. I-am strâns mâna timid, însă nu știam cu ce se mănâncă adunarea asta. O mână de oameni pasionați în jurul lui, toate femei, eu singurul tânăr băiat.

Așa am început să mă pun cu burta pe carte. La modul cel mai serios. Am început să fac lucruri mult mai serioase care nu-mi făceau plăcere. M-am răzvrătit, am făcut foamea, au fost nopți care m-au prins în conflict cu dimineața, am citit, am răsfoit și m-am bazat pe singurul om care îmi putea răspunde la orice oră la orice întrebare.

Abia după câțiva ani am descoperit cât de mult mă pot dărui necondiționat. Am avut, recunosc, multe dezamăgiri, fiindcă mulți au găsit un profit  pentru a se folosi de abilitățile mele.

Tu ești cel care știe ce înseamnă suferința unui copil, într-o zi vei putea să scoți la suprafață diamantele din copiii abandonați, din familii, șamd.

Mi-am descoperit intuiția, forța extraordinară de a iubi, de a găsi iubirea în fiecare. Simt cum în fiecare zi anii mei se dublează. Fiindcă procesul conștiinței divine mai luptă în mine, calea spre adevăr și moarte.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s