Bătut și violat în copilărie, aruncat din orfelinat, Raul trăiește în canale


 

Singura poveste care m-a determinat să o scriu la solicitarea tânărului. L-am găsit alături de alți tineri zăbovind în zona Gării de Nord. Plini de noroi, cu zdrențele rupte, își trăiesc viața în canale. Statul a luat mâna de pe ei. Oare astfel de tineri care ajung pe mâna celor care ar trebui să-i ocrotească nu meritau șansa la un viitor mai bun?

 

“Tu ăla de-acolo!“ Mă strigă un tânăr ieșind dintr-o gură de canal a Gării din capitală. Dă-mi și mie ceva de mâncare! Îi ofer câțiva lei pierduți în portofel. Ești jurnalist?  Nu, îi răspund. Într-o mână ținea câteva chiștoace de țigări, iar în cealaltă avea strâns în pumn o pungă cu aurolac. O ținea strâns parc-ar fi vrut să țină de ea, drogul ce-i ținea de foame și disperarea sărăciei.  Ne apropiem de o terasă și ne așezăm comozi la o masă. El  comandă câte ceva de mâncare. Era împreună cu un prieten din copilărie. De la 18 ani trăiește pe străzi. A  fost transferat la mai multe centre de plasament, fiind considerat un copil problemă. Soarta, prietene, asta mi-a schimbat viața, m-a transformat într-un om al nimănui. La 18 ani statul te aruncă pe străzi. Te violează, te bate, te trece prin toate chinurile apoi te-aruncă în lume să o apuci… de la zero, își începe povestea tânărul.

Părinții lui au murit după câteva zile de la naștere. Bunicii și celelalte rude nu-l doreau. Mai avea șase frați. Nu știe nimic de ei. Și-ar fi dorit să-i întâlnească.  În centrele în care a trăit își amintește cu groază.  Își  dorea  moartea fiindcă nu mai suporta chinurile la care era supus. Cei mari spune el acum la 29 de ani, erau lupi de pază la oi, iar doamnele care trebuiau să-l supravegheze urmăreau telenovele.

 

Aveam șase ani. Mă obligau să fac sex oral. În fiecare seară aveau oră de masaj. De-acolo, lucrurile o luau razna.

 

“Singur,  într-o încăpere din orfelinat, cu buza umflată, pielea unsă de sânge. Îmi tremurau  genunchii     de frică.” Așa începe povestea copilului căruia îi voi proteja identitatea. L-am numit Raul, cu acordul lui. Deși la început îmi părea o poveste asemănătoare cu cele din perioada dictaturii comuniste. La fiecare rând editez, scriu și rescriu fiecare scenă, urcându-mă la nivelul suflețelului lui. Era un fel de hipnoză prin care ar fi trebuit să treacă orice tânăr aflat în floarea maturității. De-acolo, mărturiile se duc într-un tunel al groazei unde mintea umană nu și-ar fi închipuit niciodată cum ar fi putut un copil la vârsta lui să treacă prin astfel de tragedii. Ca scriitor mi-e greu să înțeleg și să mă feresc de cuvintele dure din poveste.

“Era aproape trecut de zece seara. Șobolanii mișunau nestingherit în holul scărilor din spate, mirosul de fecale.” Toate-i trec prin minte, cu toate  mirosurile. Trăind realitatea tulbure din suflețelul acestui copil  parcă și mie îmi vine  să-mi  frec insistent  scalpul părului, să-mi ascund firele îngenunchiate care  să memoreze toată scena unui  biet copil de șase ani, lovit și violat în repetate rânduri.

 

“Aveam tricoul ud, pantalonii largi parcă erau primiți de pomană,  trași pe mine, până și pielea fermenta de durere, oasele firave refuzau să le mai țină de atâta durere.  Așteptam  în fața cabinetului medical. Țipam de durere. Abia mai umblam. „Afară ploua. Eram într-un leagăn, prins într-un vis cu ochii deschiși, iar dinăuntru se-auzea vocea copilului. Aveam vreo opt ani, la ce să-mi dau seama când toate lucrurile atât de oribile ce se petreceau la vremea respectivă, de parc-ar fi fost un film ce se repeta zi de zi,”povestește cu groază camaradul lui de viață.   Aproape în fiecare clipă, durerea și zgomotul intens al suferinței acoperea muzica alarmantă a micuților. Deși, recunoaște  că apucase să aplece urechile la ceea ce se întâmplase aproape de câțiva zeci de metri de lângă el. Tânărul care urma să-i fie coleg și partener de canal. Aceiași copii. Aceiași tineri cu același destin.

“Era Raulică. Întins pe zgură lângă cabinetul medical, leșinat, aproape mort. Nimeni, dar nimeni, timp de câteva zeci de minute nu se îndura să coboare să-l ridice sau să-i acorde ajutor. M-am așezat lângă el. Jos, pe zgura rece, lângă ușa bine închisă tac și-l observ. O fi mort, o fi viu?! Dar ce să fi făcut, Doamne-iartă-mă în plină seară târzie. Eu, un copilandru de opt ani care stă să caute idei. Să-l las acolo, să-l ridic, să-l apuc de-un braț să-l duc în dormitor, să strig după ajutor?” povestește camaradul său de canal.

De la capătul holului se-aude vocea supraveghetoarei, mărturisește tânărul. Părea să lipsească de la apelul de seară. Cu o joardă în mână, pregătită să-l altoiască, îi spune că micuțul are nevoie de ajutor. Se uită la el, îl strigă, însă Raul nu răspunde. Femeia intră în panică. Copilul își târâse piciorușele slabe spre cabinet, de la al doilea etaj până la parterul în care se afla cabinetul medical. Dar la ora respectivă, nu exista ajutor medical decât salvarea care putea fi apelată. Bietul se plânge de dureri, îl spune că-l doare fundul, picioarele. Nici el nu știa ce-l doare, apucă să-i arate cu degetul. Femeia îi răspunde ironic: n-ai nimic, fugi în pat. Dar la ce să fugă, prosto?” își amintește revoltat tânărul.

 

La casa de copii nu aveai voie să plângi. Fie că cei mari te violau sau te băteau de-ți săreau capacele. Acolo erai tu. Ca-n Iad.   

 

“La casa de copii te rugai de fiecare seară să se dea stingerea odată cu supraveghetoarea, doar că ea lipsea dintotdeauna la apel. Acolo erau mulți copii care fugeau pe străzi. La mine în canal sunt mulți care își petrec viața de mici. Nimeni nu s-a interesat de soarta lor. Umblam deseori murdari și miroseam a urină și treaba mare ca cei mari să nu ne prindă la viol. La toaletă sau în cameră. Personalul de-acolo era absent. Acolo doar cu moartea scăpai. Viu n-aveai șanse. Tot ceea ce trebuia să faci e să te prefaci că totul este bine și să începi să te obișnuiești cu bătăile. Scăpai ieftin, mai ales cei care aveau un fizic vai de capul lor.”

 

Sunt tineri care aveau șansa să trăiască un viitor mult mai strălucit dacă sistemul de protecție a copilului ar fi demarat procedurile de securitate și protecție a copiilor, supravegherea mult mai strictă și împărțirea lor pe grupe de vârste. Dacă beneficiau de activități de consiliere și orientare vocațională, consiliere psihologică pentru depășirea traumelor. Mă întreb dacă nu cumva sistemul care primește de fiecare dată o palmă din partea societății, ar fi putut vindeca aceste urme care s-au scurs direct în canale. Și e doar asta. Căci acolo s-au stins câteva, poate sute, mii de vieți ce urma să pășească cu încredere în viitor. Ca Raul și colegul lui sunt poate milioane! Câți dintre ei mai  au puterea să-și spună povestea?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s