Lecția despre oameni și munți. Despre iubirea de sine


 

 

Nu-mi place să mă plâng și nici n-o voi face.  N-o să-mi pun niciodată poalele-n cap  să m-ascund ca struțul în pământ. Să-mi ling rănile și să arăt de dragul de a arăta cât de dulce e viața prin zâmbete. Lecția despre iubire o înveți ca primii pași pe care-i parcurgi în copilărie.

 

Te-apucă uneori o durere, fără să vrei,  direct în inimă că nici nu mai apuci să te simți. Parcă tot corpul o ia razna. De bine ce vrei să faci,  parcă toate se merg țintă spre tine ca un tanc de război.

 

Când lumea te minte. Nu e răutate, acolo cred că e disperare, iar după asta vine durerea și acceptarea de sine, acolo unde te transformi. De fapt, alegi să fii tu însuți, bun sau rău. Alegerea și traseul tău în care întâlnești oameni.

 

Dar nu este vorba despre dezamăgire. Sub nicio formă, ci felul în care descoperi cât de complexă e viața. Că uneori îți vine să iei dealurile la rând. Cum apuci traseul doi, alți oameni intră în viața ta cu lecții mult mai dure.

E o vorbă din popor. Oamenii nu ți-i alegi, ei te aleg, căci vin cu lecțiile deja învățate, încărcați cu karmele lor, cu edificiul spiritual.

Gata. M-am pus pe picioare.

Dar acolo în interior am simțit pulsul unei lecții de viață pe care trebuie să o primesc de fiecare dată când întâlnesc oameni. Căci munte cu munte se întâlnește, aerul ăla fierbinte, deloc dureros măcar îți alină toate gândurile ori te dă de toate rândurile.

Ascultă la bunica ta. De câte ori ai pus suflet și-ai primit picioare în fund. Nu te înveți minte!  Nu mai pune suflet, îmi spune omul din spatele minunilor din bucătărie care vede tot, simte tot, aude tot, iar la sfârșitul zilei trage linia de parc-ar fi fost mesagerul Domnului să-mi dea tema de acasă.

Am pierdut și mai pierd. Tot pierd și la fiecare lecție apuc o lecție tot mai dură. Și iar pierd.

Mă lovesc și mă ridic. Mă ridic și iar mă lovesc. Asta mă face mai puternic. Oamenii pe care-i întâlnesc și îi las să intre în viața mea.

Se întâmplă fiindcă tot ceea ce fac, tot ceea ce absorb sunt făcute cu inima.

Spre sfârșitul zilei apuc să ies pe poarta grădiniței cu o mare greutate. Ce să fac? Să-mi plâng de milă sau să o iau de la capăt, de parcă nu orice om ar fi făcut asta.

Când răzbești într-o lume plină de aiureli amestecate cu tăvălugul de emoții amestecate îți vine parcă să strângi pumnii pentru o porție de lacrimi. Și dacă tot e să îți aduci aminte că există cineva Sus, de ce să mai suferi?

Deodată începi să-ți pui întrebări despre cât de mult greșești, cât de mult ești împăcat cu gândurile și greșelile altora, de parc-ar fi fost un text greu de tradus  la prima vedere. Asta face parte din mine, să citesc, să interpretez și să-i observ. Să-i iau așa cum sunt, să-i accept și să-i iert.

Despre asta vorbesc zi de zi. Sunt lecții de viață pe care le dau mai departe, indiferent de omul și hramul pe care-l poartă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s