Ce am simțit la mormântul lui Arsenie Boca


 

Am simțit frică, rușine, spaimă, suferință, dureri imense. Am simțit piroanele Mântuitorului cum lovea în încheieturile corpului, îmi tremura pielea, simțeam că dincolo de puterea naturalului există fenomene pe care nu le înțeleg.

Să fi fost vreun semn? Să fie oare un nou început? Să fie oare momentul în care trebuie să decid asupra destinului meu  că trebuie să parcurg o regenerare profundă atât a corpului cât și a sufletului meu?! De ce la vârsta asta? M-am întrebat, am căutat.

Nu știu cât mai am de trăit. Câte lucruri am de făcut pe lumea asta am spus să fac ceva pentru sufletul meu. Să pornesc în căutarea personală și să găsesc acolo interiorul meu, distrus sau luminos. N-a existat niciun dar o clipă să parcurg sute de kilometri pentru un scurt pelerinaj la mormântul lui Arsenie Boca. Sfântul din Ardeal este lumina care m-a condus la el.

Fără nicio îndoială, fără nicio teamă, din contră, cu inima deschisă, înainte cu două nopți pregătit să merg în vizita cea sfântă, am bocit, m-am bucurat, și-am primit semne suficient de puternice. Concluzia? M-a durut enorm inima, am plâns în mine. Câteva ore am rămas mut, îmi venea să plâng, să renunț la tot și să plec departe de urbia asta plină de suferință.

Când Dumnezeu te iubește te ceartă mai rău, te dojenește ca pe propriul fiu, te îndeamnă să faci în continuare lucruri bune, ori dacă ai făcut ceva rău să îndrepți lucrurile.

M-am simțit vinovat de puterea pe care am regăsit-o la întâlnirea cu el. Arsenie Boca vorbește și acum prin oameni.

A vorbit prin mine, prin judecățile pe care le am față de mine, față de starea mea deplorabilă, ca și cum mi-ar transmite că lumea asta prin care trăiesc să o iubesc mai mult decât acum. Dar la ce merită jertfa asta?

Ciudat că într-o zi în care lumea sărbătorea ziua îndrăgostiților, mi-am propus să merg în această vizită extrem de intimă. De a-L întâlni pe Dumnezeu. De a mă vedea Sus acolo alături de crucea pe care a purtat-o spre Golgota.

Am simțit la un moment dat o presiune puternică de aer curat zdrobindu-mi fața, lovindu-mă în piept, aerul era rece, extrem de curat.

Nu m-am lepădat niciodată de credință, de tot ce înseamnă spirit, dar acel val violent pe care l-am simțit în drum spre mormânt. În mașină eram cu doi prieteni. Cei doi bine-dispuși. Eu, tăceam ca un prunc, de parcă mergeam la moarte.

La întoarcere, aproape toată ziua am tăcut, n-am avut o clipă putere să verbalizez ce-am simțit și ce-am văzut.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s