Orfelinatul – o “școală” în care mințile copiilor sunt educate cu frica de viitor


 

În România, copiii  și tinerii instituționalizați nu se pierd! Asupra lor, acționează un sistem inuman care poartă numele de Protecția Copilului, sistem ce îi „transformă” în cele din urmă.  22% din copiii crescuți de statul român nu au o perspectivă de viitor.

Sistemul de protecție a copilului, pus sub lupa unei cercetări, scoate la iveală o lume sălbatică, în care tinerii și copiii sunt tratați ca fiarele, iar la ieșirea lor din instituțiile statului, rămân doar  niște urme din dosare grele de care se alege praful.

La 18 ani, copiii au trei  variante: dacă sunt isteți, statul îi mai „păstrează” până la 26 de ani cu condiția continuării studiilor la zi, fie ajung pe stradă, și aleg calea pușcăriei, fie se sinucid. Așa-i crește statul, într-o școală în care mințile lor sunt educate prin frică, privați de copilărie,  iubire, trădați de cei care sunt plătiți să le crească încrederea în viitorul lor, tratați  cu indiferență.

La maturitate rănile sunt  greu de vindecat, iar urmele rămân vizibile: Felul în care vorbesc despre viața lor, fețele lor speriate, măcinate de trecut, mersul lor apăsător. Sunt personaje vii dintr-un scenariu desprins parcă din filme de groază cu scene înfiorătoare ce-i urmăresc o viață-ntreagă: bătăile, violența verbală, emoții distruse,  privarea de libertate, iubire și opinie.

Nimeni nu s-a întrebat de ce acești tineri  sunt atât de diferiți, de ce societatea socotește îndoielnic nevoile lor. De ce nu îi angajează nimeni, de ce ajung să-și ia viața? De ce sunt atâtea probleme și nimeni nu vede? Nici măcar cei de sus, cei care învârt hârtiile în mod artistic, dintr-un birou la altul, iar cei care o fac sunt tot oameni. Fără suflet, care n-au fost în vreo instituție de ocrotire. Măcar o secundă, să aplece urechile la ceea ce vor să spună tinerii ocrotiți.  De mici au fost “instruiți“ să nu gândească, să învețe cruzimea, să fie așa cum este sistemul.

Ce-și doresc tinerii crescuți în orfelinate?

 „Să nu ne trateze ca pe niște animale” (15 ani)

 „Şeful de centru să nu ne mai bată la orice chestie” (16 ani)

 „Să nu ne mai înjure niciodată” (16 ani)

 „Să ne ofere șansă la viață” (17 ani).

Puțini sunt cei care se salvează. Dumnezeu știe cum le-a pus norocul în destin, însă  tineri care se ridică deasupra sistemului, găsești cel puțin la câteva generații. Și nici nu poți găsi în ei decât o poveste amară, cu urme adânci, priviri rătăcite, iar imaginile crunte despre copilărie le citești în ochii lor. Vor să se vindece de “școala” care i-a crescut și să ridice deasupra rănilor adânci, o generație în care urmașii lor să nu ducă lipsă de nimic. Să fie tratați cu  iubire, speranță și cuvinte frumoase.

Poate mai mult, spune un tânăr: “Un sistem care să nu-i abandoneze la greu.” Căci doar așa, mulți dintre ei vor scăpa de ghiarele fricilor, a străzilor și vor reuși să-l însănătoșească printr-un proces de tămăduire, cel al schimbării. De la suflet la suflet, de la om la copil, de la legi normale, până la o societate în care copiii și tinerii să fie priviți altfel.

“La pușcărie e mai multă libertate decât într-un centru de plasament”…

Susține un tânăr, care, la 15 ani a fost instituționalizat într-o detenție specializată pentru minori. Din cauza tâlhăriei, spune el. “Dar m-am cumințit!“ Acolo avea libertate mai multă, chiar dacă nu avea voie să părăsească unitatea, erau lăsați în curte, separați de cei patru pereți reci ai clădirii, aveau multe activități, iar personalul de-acolo, pus să-i reabiliteze, aveau cel puțin o preocupare mai deschisă față de copiii certați cu legea. “ Dacă vrei să mergi la o întâlnire, chiar dacă ai 15 ani și vrei să te vezi cu prietena ta, trebuie să mergi însoțit de un instructor de educație.

E absurd, pentru că-ntr-o familie, părintele îți dă acel spațiu intim. Aici lucrurile sunt mult prea absurde…“ – povestește cu groază unul dintre tineri. Există însă o diferență, intervine un asistent social prezent la discuțiile noastre. Față de alte instituții de ocrotire, aici, tinerii primesc învoire până la ora 23, în alte locuri, ora maximă de ieșire în oraș este până la servirea cinei.

 În centrele de plasament, boala e în … concediu

Cel puțin așa au înțeles tinerii intervievați. Au dreptul să se îmbolnăvească la un anumit interval de ore. Nimeni nu e lângă ei când sunt bolnavi, iar dacă au ghinionul să sufere vreo durere cruntă, singura salvare e Spitalul de Urgență.  Leacurile sunt ținute sub lacăt, doar nu cumva ați crezut că și ele ar fi fost lăsate fără “protecție”. O altă problemă interesantă ar fi felul în care se fac licitațiile, căci surse din interior susțin că prețurile alimentelor și îmbrăcăminții sunt duble față de cele de pe piață, iar calitatea acestora este proastă.

Înțelegem că toată mascarada, pardon, procedura este curată. Ne întrebăm dacă nu cumva deranjăm prea mult pentru o întrebare adresată Curții de Conturi.  Ar avea curajul să  scoată cămașa, cel puțin de calitatea I, fără să-i “șifoneze“ pe cei care conduc interesele județului. Întrebăm, nu judecăm! Un astfel de control n-ar strica! Tinerii susțin că sunt îmbrăcați la fel, indiferent de mărimile pe care le primesc, mari sau mici, hainele sunt de calitate proastă. “ Decât să ne facem de rușine cu ele pe stradă sau la școala, le vindem și ne luăm altele,” adaugă un tânăr indignat de situație.

Investigație realizată 04.11.2016 la DGASPC Dolj

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s