De ce plâng în sărbătoarea Crăciunului


 

Aveam vreo 10 ani.  Aproape șapte seara după serbarea de Crăciun. Cu punga de dulciuri  înghesuită între picioare. Genunchii îmi tremurau, labele picioarelor erau aproape înghețate. Frigul năprasnic, mirosul de urină, urletele disperate ale educatoarelor, țipetele micuților cu handicap se auzeau de la primul etaj.

Printre ele, câteva bocănituri zdravene de lambriurile lipite smirnă de pereți mestecau suferințele umane în rând cu atmosfera sărbătorilor de Crăciun. Nimic nu era drept, nimic nu era sfânt, ori prea liniștitor care să-ți însenineze dorul de părinți.

Biciuri, petarde… acele zgomote pline de groază acopereau colindele ignorând  bucuriile copiilor.  Începutul unui balamuc din care nu pricepi o iotă. Colinde, sunete de zurgălăi, pocnituri, toate  sunt greu de distins. O seară care  nu doar mă tulbură ci șirul confuz al  evenimentelor. Toate erau răvășite într-un tabloul al unui început de groază. Strânse, secundă cu secundă, strop cu strop, iar inima mea începea să simtă niște sulițe de piatră.

Prea puternic în mintea unui copilaș care nu-și dorea decât o lumină. Ajuns în sala de clasă, educatoarea face inventarul cadourilor. Cortinele spectacolului au coborât, bucuriile s-au stins. Mă predau. Cadourile pleacă în gențile educatoarelor.  Rând pe rând micuții predau bucuriile educatoarei. Ascunse într-un dulap, de parcă toată comoara asta plină de miracol ar fi  fost o regie plină de umor sarcastic. Fiecare plângea în felul lui, altul zâmbea lăsând câte-o văpaie de lumină pe fețele brăzdate de oboseala unei serbări parcă din amintirea stalinistă, mai puțin buzele care tremurau a suferință. A abandon. A minciună.

Totul a fost în zadar. Doar clipele alea frumoase în care apăream pe scena plină de aplauze, cu Moș Crăciun în fața bradului, sutele de oameni din public, flăcăii fluierând, fluturând pumnii spre noi ( v-aștept în dormitor să o încasați). Era foșnetul aripilor de fluturi morți căzuți, rând pe rând,  din bradul unor dureri ascunse într-o sărbătoare de Crăciun. Ca și cum n-ar exista acea sărbătoare. Doar de ochii lumii. Un fel de film înscenat cu autorități, invitați surpriză, cadouri, educatoarea cu inventarul poeziilor memorate cu groază și colindele lungi și grele. Fără joacă, fără entuziasm. Serbările ieșeau șnur. Parcă eram artiști născuți să învățăm mecanic niște poezii lungi de câteva minute. Era de fapt o scenetă. A ținut aproape o oră și ceva. În sală era frig. Tot tremuram, încercam în acel moment să-mi controlez emoțiile și să fiu atent la următoarele replici. Mi se părea atât de penibil.

Imaginația educatoarei, rigiditatea lipsită de sensibilitate, imaginație și creativitate. În sfârșit, ora 19. Mâncarea extraordinară pregătită de bucătăresele din ziua respectivă, piure de cartofi, șnițel de pui, salată de castraveți. Mâncare din belșug pentru toți. De-odată se face liniște în sala de mese. Eram vreo 300 de copii. Directorul centrului își face apariția pentru câteva secunde, înainte de plecare. Olaru Ioan, profesor de limba română, un om cald, sensibil, protector, iubitor de oameni. Îngerul pe care și azi îl divinizez își făcea scurt aparițiile. În acele momente se lăsa o liniște plină de respect, parcă intra Dumnezeu în inimile tuturor.

La masa micuților, un gândăcel de câțiva anișori, cu dizabilități la mâini și piciorușe îl apucă de corp și îl roagă să nu plece. Cei mari o să ne bată de sărbători. În acel moment n-am apucat să pun în lingură bucățica de mâncare că mi-au dat lacrimile. Un vlăjgan la vreo 17 ani, parcă dintr-o figură a soldaților din trupa lui Hitler îi arată cu degetul să dispară din peisaj. Directorul părăsește de îndată  sala de mese, iar micuțul e apucat de mâini și picioare, aruncat pe zgură. Chiar dacă avea fruntea plină de sânge, monstrul  îi aplică o lecție cu picioarele în burtă. În acea mulțime plină de adulți, copii mai mici, copii mai mari, nimeni nu intervine. Copilul nu se mai ridică. Era aproape leșinat. De îndată salvarea ajunge la poartă.

Educatoarea responsabilă de securitatea lui fizică și emoțională îl ridică ca pe-o cârpă și-l duce spre salvare. Nimeni nu mișcă, în jur e tăcere apăsătoare. Din păcate, Crăciunul rămâne un episod profund în mintea acestui micuț. La ora 22 muzica mergea la maxim, pe holuri mirosea îngrozitor a alcool, în dormitoarele copiilor era o liniște ca-n lagăr. Câțiva copii de 14-15 ani își fac planurile pentru mersul la colindat. În toaletă cu țigările aprinse. Supraveghetoarea, singură la două nivele, aproape 200 de copii, stă nestingherită într-un scaun de lemn croșetând la căciulița nepoțelului.

A patra cameră din stânga, un vlăjganul violent ține discurs despre targhetul pe care trebuie să-l atingă fiecare pentru seara următoare, cea a colindatului pe la blocuri, angajați și străini. În spatele scărilor cu doi colegi discutăm despre planul profesional, ce vom face. Încurajări, descurajări, posibilități și încheierea mediilor școlare. Niciunul dintre ei n-au reușit să-și ducă planul la bun sfârșit. Astăzi sunt oameni ai străzii, ori anonimi printre gările sau canalele pline de speranțe ucise, programate încă din perioada traumelor. Crăciunul se termină în sfârșit.

Cei mari se îndreaptă spre gară cu bagajele pline de alimente, rechizite, haine și conștiințele murdărite de după Apocalipsa sărbătorilor de iarnă. Niciun zgomot, niciun val de vindecare. Astăzi sunt profesor, visător, idealist, luptător, antrenor de copii cu abilități înalte, jurnalist independent cu premii în literatură, în educație, sănătate și drepturile omului. Nu știu dac-aș spune că sunt antrenor de genii, dar viața mi-a oferit șansa să devin ceea ce mi-am dorit. Suferința nu m-a transformat, dimpotrivă, m-am târât ani de-a rândul în fiecare an de Crăciun să mă îndrept spre lumină. Și nu numai. În fiecare zi.  Asta a reușit să mă ridice, să-mi întoarcă Dumnezeu palma pe celălalt obraz al destinului. Să mă transforme într-un om echilibrat, iubitor de oameni. Dumnezeu mi-a dat o singură meserie și mai multe calități.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s