Dacă citești rândurile astea, te rog, închide ochii și dă-mi un like. Ba nu, mai bine un block. De câteva zile mă tot foiesc dintr-o parte în alta, încercând să aflu de ce oamenii dau like-uri la poveștile copiilor nevoiași și de ce nu acționează. De fapt, de ce i-ar ajuta? De ce le-ar oferi un zâmbet? De ce să creadă în povestea lor? Acum vă întrebați dacă sunt dezamăgit! Da. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu atât de ignorant, să nu încetez să fiu atât de bun. Asta e, la fapta bună puţini s-adună. Bunătatea înseamnă să îi iubeşti pe oameni mai mult decât merită. Încerc să învăț un lucru, e o lecție pentru mine, poate vă inspiră: “Când cauți binele în alții, descoperi ce e mai bun în tine.” Martin Walsh

 

În urmă cu două zile am scris povestea unui micuț din grupa mea de la grădiniță. A fost atât de dureros pentru mine să vă scriu ce simt și ce-i în sufletul meu când aud de la un puști de cinci ani care plânge că Moșul n-ajunge la el fiindcă mama n-are bani să-l aducă. Dar știți ce m-a impresionat la el? Credința lui atât de puternică în spiritul acestor lucruri. E spiritul lui Moș Nicolae, o minune trebuie să se întâmple.  A doua zi, Adiță vine cu un pumn de bomboane și mă roagă să împart cu toți copiii. Da, inclusiv cu Daniel, micuțul din poveste cu care mai intra în diverse intrigi ale copilăriei. O doamnă aflată în vizionare la grădiniță m-a întrebat ce învață copiii. Să fie buni, să fie oameni… Să cultivăm ceea ce au ei nativ. Deși n-a fost prea mulțumită de răspuns, am lăsat-o în lume ei, așa cum lasă unii prieteni. Un like… Dar asta n-a fost de ajuns. Aseară îmi scrie un părinte. Am auzit de la fetița mea că puștiul cu o situație modestă a fost povestea ei de seară înainte să o viziteze Moș Nicolae. Iar asta m-a bucurat, căci mama ei, la îi spune mereu să fie bună. Comunicarea salvează vieți, îmi spune în încheiere părintele. Adică, donează și el. Chiar dacă povestea lui a fost scrisă pe pagina mea de facebook.

 

Credeți-mă, m-am apucat să scriu, să editez primele părți din poveste în prima zi… Cam așa suna: “Prima zi din luna decembrie”, luna cadourilor, a locurilor fără poveste, ascunse de oameni săraci, de copii părăsiți sau mușcați de șobolani. Crescuți printre gunoaie sau abandonați în spitale, biciuiți sau neglijați de familii și tot felul de probeme. Vin sărbătorile iar oamenii încearcă să-și curețe sufletul aducând lumină copiilor care n-au văzut decât întunericul, acolo unde ei văd cerul împodobit de stele, bradul înghețat, slab și răpănos, înconjurat de resturile de mâncare și gunoaie. În urmă cu opt ani am găsit într-un cartier de lângă Reghin, localitatea în care m-am născut, un cartier-ghetou. Texas, o ruină locuită de oameni deprimați, săraci, fără viitor. Nu sunt vizitați nici măcar de medici sau asistenți sociali. Copiii apucă câte-o coajă de pâine. Dezbrăcați până la brâu, într-o vreme ploioasă de noiembrie, părinții lor stau nestingheriți cu ochii scăldați la  sobă unde fierbe cu disperare  cu oala plină de fasole de câteva zile.  Privirile lor amărâte îți dă de gândit că pe-acolo n-a trecut niciun miracol. Și, totuși, Crăciunul se apropie, când ei apucă să meargă cu colindul. Sau cu uratul pe la oameni. Atunci mai apucă o masă subțire ( cozonaci, fructe și alte lucruri).

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s