Copilul hiperactiv din ultima bancă


Dincolo de granițele școlii în care ministerul absurd al educației dictează reguli, de cele mai multe ori rupte dintr-un film spartan, copilul cu personalitate puternică, creativ, trebuie să se supună unor norme. Și nu oricum, cu frică, smerenie și dovada unui comportament exemplar, pardon. De supușenie totală. Am fost, recent, în vizită la o școală publică din București. Clasa 0. O parte din ei, mici de statura obișnuită a unui școlar, câțiva dintre ei, mărunți, cu priviri speriate, lipiți de spătar precum talpa de papuc. În spatele sălii de clasă, un pui de om, blond cu ochii verzi chicotește, singur. Într-o bancă. Ultima din fundul clasei. Se foiește, răsfoiește câte-o pagină ruginită, se ridică. Un ton autoritar, cu o subtilitate agresivă îl pune la loc. În banca lui. Deși, copilul, din acel moment s-a oprit. Amuțit de liniștea impusă de doamna învățătoare, o tipă la vreo 40 de ani, înaltă,  cu brațe solide, fruntea pătrată, tunsă scurt, pantaloni de stofă. Sunt 32 într-o clasă. O lume desprinsă din Sahara, unde inimile micuților clocoteau de căldură, frunțile lor bătute de sudoare, ferestrele timid deschise. “Doamnă, deschideți un geam!“ E curent, domnule Lajos, am probleme cu sinuzitele… Bine boss, îmi spun în gând.

 

Aruncat în ultima bancă. La cererea părinților

 

Mă plimb printre bănci, discut cu fiecare prunc în parte. Încerc să asist la discuțiile aprinse dintre doi colegi. Din aceeași bancă. Liniștiți, aproape că se-auzeau doar șoapte mărunte, se-auzeau caietele pline de exerciții, creioane răvășite, penare și manuale obosite de uzura zilnică. Mă pun în ultima bancă. Era David, abia împlinise șapte ani acum o săptămână. N-a trecut două minute că învățătoare mă “ ajută“ să-nțeleg de ce piticul e în ultima bancă. E acolo pentru că așa au cerut părinții. “Am avut o serie de neplăceri cu copilul, părinții se plângeau că acesta deranjează orele, că se ridică, răspunde înapoi, nu acceptă regulile… știți, uneori e obraznic, te mai superi ca om,” spune învățătoarea. Se apropie de urechile mele și-mi șoptește: copilul e hiperactiv. Să știți că-i primul din clasă, cere exerciții, eu îi dau responsabilități.   Părinții i-au spus că-i genial. David, la vârsta lui face calcule de clasa a II-a la nivel mental, a citit deja toate volumele Narnia, e mort după viața reptilelor, nu prea îl atrag liniuțele și nici statul în bancă. “Doamna învățătoare îmi cere să fiu ca ceilalți. Dar nu putem fi toți la fel. Eu sunt diferit. Eu vreau să-I fac fericiți pe toți din clasă, doar că ei mă resping”… continuă cu ochii pierduți… Iar doamna învățătoare nu face decât să respecte niște reguli. Atât. Există un regulament stupid, dar nimeni nu se gândește că există un manual al îngerilor, a sufletelor de copii. Acele reguli nescrise, făcute de oameni de vocație. În care dascălul să privească dincolo de oglinda ochilor propriului copil, să lase copilul din interior să zburde, să privească în viitorul generației de mâine. Căci ei sunt care vor schimba lumea. Iar dacă voi, cadrelor didactice dacă vreți să o schimbați în educație, începeți cu voi.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s