Când ADHD devine povestea unui talent


 

Aveam vreo șapte ani când educatorul m-a trimis la o testare psihologică, o comisie ce urma să ne supună unor evaluări drastice. Eram atât de fragil, sensibil și naiv încât nu știam de ce mă duc acolo. Era bucuria zilei mele că merg într-o excursie. Doar că acolo, era o masă lungă, câțiva oameni, în hol se-auzeau țipete de copii. La un moment dat am început să plâng, însoțitorul mă îmbrățișa, spunându-mi că nu voi ajunge la acea școală. Era de fapt o casă de copii, vreo 400 de copii cu dizabilități, de la probleme ușoare până la disfuncționalități medii sau severe.

Mă așez liniștit pe-o bancă și-ncerc să privesc în jur. Plângeam în continuare, conștientizând că voi ajunge într-un mediu al suferințelor. De-odată se apropie de mine un puști blajin, cu mucii întinși până la buza superioară. Ochii albaștri, părul blond, un copil senin, nevinovat.  Era mai mare. Îmi spune că e prima lui zi de viață din casa de copii, apoi, începe să-mi povestească despre chinurile prin care trece.

Cum îl abuzau sexual cei mari, cum era perceput de educatori, cum îi furau din față mâncarea. Se mângâie disperat pe frunte și-mi oferă un baton de ciocolată. Îl refuz și-ncerc să-l privesc ca pe-un viitor coleg. Mușc dintr-o bucată și-ncep conversația. Timid. Cu el. Noi doi pe-aceeași bancă. Eu viitor coleg de suferință El condamnat la Iad.  Și, cum e pe-aici? Cum vă bat cei mari?

Păi.. și discuția o am în minte, un tipar traumatizant pe care-l urmăresc și acum. Viu, un copil angelic care încearcă să ceară ajutor din partea unui puști mai mic decât el.  Era un suflet puternic, un copil care simțea nevoia să-și caute o sursă de vindecare. Dar ce putere să ai la momentul ăla când ai vreo șapte ani, un metru și ceva înălțime, slăbuț și lipsit de orice apărare?

M-au adus aici pentru că nu știu să învăț, continuă să povestească puștiul, înseninându-se la față, văzând că are cine să-l asculte. Eu știu să-nvăț, doar că nu-mi place la școală, totul e plictisitor, îi răspund! Dar poate vei avea șansa să crești mare și să te faci ceva important, nu-I așa? Și-am tăcut. L-am privit, încercând să-I studiez traumele fizice, fața trasă ca un extraterestru, sufletul viu ca de-argint, părul bălai ca un soare aprins, iar trupul  piele și os. Un martir al ororilor din casele de copii.

N-am apucat să vorbim mai multe, că la un moment dat, un tiran, mai mare decât el l-a chemat, biciuindu-l sub privirile adulților. În sala de mese. Să strângă farfurii și alte resturi de mâncare. Mergând după el, o bucătăreasă își vărsa nervii pe un puști de cinci ani. Cu coada măturii. Eu, copilul normal, visător, ajung pe mâna unor oameni care urma să-mi dea un verdict. Am intrat în sala evalatorilor. Un om bătrân, o femeie blondă ( care după câțiva ani mi-a fost profesoară la Psihologie) mă studiază.

Mă întreabă cum mă cheamă. Îi răspund aproape la toate întrebările, iar conversația durează mai mult de 20 de minute, în timp ce alții primeau avizul de internare. Pe bandă rulantă.  I-am spus că vreau să fac școală și că îmi iubesc învățătoarea, că am prieteni colegi care mă iubesc. Și că vreau să devin doctor.

M-a luat la puricat, cu întrebări din cultura generală, apoi m-a supus unui test cu covorașe. Uimit de prezența unui om atât de mic în fața lui, m-a trimis în holul de așteptare. A stat de vorbă cu psihologul care făcuse propunerea de internare. Se-auzeau vocile oamenilor din sală, replici acide, dar cu folos, în apărarea mea. Am revenit în sală.

Pălmile-mi transpirau de emoții. Da, aveam emoții. Doctorul în vârstă mi-a spus că trebuie să-i ascult pe cei mari și să-nvăț, să citesc. Să lupt, pentru că voi avea șansa să devin cineva. Doar dacă doresc. Îmi pare rău, locul acestui copil nu este aici. A încheiat șeful comisiei. Aflasem că psihologul care mă monitoriza m-a suspectat de ADHD și probleme de autism.

Am fost un copil greu de gestionat, un puști diferit, cu o gândire creativă, reușind prin forțe proprii să mă deschid unei societăți greu de vindecat. O societate care merge pe tipare, soluții prescrise de gușele mari ale marilor companii de medicamente, minților înguste și negre. Iar azi am devenit ceea ce sunt. Ceea ce pot, ceea ce simt, ceea ce creez în jurul meu, acceptându-mi valoarea, investind în talent, cu riscul de a fi văzut de alții, probabil, o boală.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s