(Episodul 1) – Andrei, opt ani: „ Înainte de culcare sunt cu mine şi plâng, fără să mă vadă părinţii sau fratele”


Senin şi introvertit, abia dacă reuşeşti să scoţi vreun cuvinţel de la el. Se uită în jur şi parcă spaţiul străin în care păşeşte îi asigură un drum spre o siguranţă. La intrare în clasă, cineva răspândeşte o lumină aurie: părul blond auriu şi ochii albaştri. Un chip de înger căzut parcă dintr-un Purgatoriu, purtând pe umeri un semn divin de suferinţă, acolo unde sufletul lui a crescut mai repede. Un înţelept cu mintea matură şi cunoascătoare de oameni şi viaţă.  Cu mersul lent, abrupt parcă de durerile sufleteşti intră timid în încăpere.  Mic cu privirea speriată ca o nălucă, răreşte paşii spre încăpere. Cu o oarecare încetineală dă totul înapoi. Dar parcă ceva îl reţine: omul din faţă pe care-l scanează cu ochii lui mari ca marea albastră, gesturile, timbrul vocii şi căldura emoţională. Am mai văzut şi asta.

Nu ştie ce-i place, dar îi luminează faţa când ascultă sfaturile interlocutorului: despre animale, simţurile şi comportamentele lor. „Sunt obosit de lumea asta, când sunt cu animalele, simt că sunt eu, îmi dă o stare de bine. Simt că sunt cu mine şi că ele mă înţeleg. Când comunic cu ele parcă mă înalţ” mărturiseşte Andrei. Rămânem doar noi în acea încăpere. Ne privim aspru unul la celălalt fără să scoatem niciun cuvinţel. Nu ştia absolut nimic decât un singur lucru. Îi venea să plângă, lacrimile se plimbau în jurul orbitelor. Avea gânduri prea multe şi se simţea neînţeles. Nu are mulţi prieteni şi ştie că poate mai mult dar nu îşi poate aduna gândurile să ştie ce se întâmplă cu el. Haide să desenăm cerul! – îi spun copilului!

Vom desena prima dată norii, apoi, fără soare! De ce? Întreb mirat! Pă, vine iarna, or să cadă fulgii de nea! Super, îi răspund! „Ştii, când sunt singur plâng pentru prostiile pe care le fac şi îmi pare rău. Câteodată o văd pe mama cum se-ascunde într-o cameră şi îşi ascunde ochii cu palmele. Eu cred că suferă mult pentru comportamentul pe care îl am. Dar nu mă pot stăpâni, nu ştiu cum să mă ajut! Rar au existat nopţi în care să nu plâng, dar nu ştiu de ce. Poate că se va schimba viaţa mea într-o zi”, continuă să povestească Andrei. Întrebat dacă vrea să schimbe ceva când o să crească mare, răspunde cu fermitate: „ Nu ştiu, ce-o da Dumnezeu, n-am de unde să-mi ghicesc viitorul. Dar cred că voi face multe lucruri în viaţă!” Cu afecţiune, educaţie şi răbdare putem avea acces la soluţiile de schimbare. Cu înţelegere şi atenţie specială putem avea acces la limitele sufletului şi minţii fiecărui copil. Cu aceste lucruri putem schimba fiecare destin.

  Să-i ajutăm să schimbe România!

Trăim într-o lume în care un copil curios, creativ, independent şi cu o energie deblajosordantă ce simte viaţa şi care vrea să o exploreze sub toate formele şi culorile este considerat ca fiind bolnav. Într-o societate blazată ca a noastră medicii se grăbesc să pună diagnostice. ADHD sau ADD sunt doar câteva nume “la modă” ale acestor comportamente şi care, mai nou, ca un brand se află pe buzele cât mai multor parinţi. Astfel aceşti copii ajung sa fie marginalizaţi în grădiniţe şi şcoli, dar ceea ce şochează cu adevărat este faptul că treptat sunt refuzaţi de orice instituţie de învăţământ. Drogaţi de un sistem învechit, de la an la an mii de copii devin victime ale abuzurilor substanţelor care îi îndepărtează de lumea reală. Campania  ” este un exerciţiu de sensibilitate şi demonstraţie de atitudini prin poveşti de succes ale copiilor care au reuşit să transforme boala în talent.

Lajos Kristof

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s