Casa Pădurii de la Babadag


Babadag, o zonă singuratică, pustie, aproape nimic n-a mai rămas din chipurile adormite ale    dictatorului. Doar amintiri: fabrici şi industrii apuse, rămase în amintirile celor bătrâni. Vise şi poveşti frumoase rămase în memoria celor care astăzi mai simt acele vânturi ce i-au înstrăinat de moda epocii de aur. În orăşelul bântuit locuiesc cateva mii de suflete. Iar istoria spune că după perioada austro-ungarilor, domneşte un spirit regesc al pădurilor. La margine găseşti o cărare. Acolo ajungi doar în genunchi. Mai sus dai de un deal pe care doar îngerii şi „pomelnicile” presărate din pânze adună poveşti de-un secol. Acolo unde se odihneşte un sfânt al turcilor.

A fost odată, câţiva feciori şi o zână. Avea un vis, să schimbe pădurea într-o lume mai mult a ei. Zâna şi basmele auzite la şcoală, clopotul răguşit din fiecare pauză, Muma Învăţăturii – părăsită de cheful paginilor vechi, varianta supuşeniei – a depăşit-o cu mult. Privind în depărtare, ale ei ţeluri spre Demiurg, spre idealul omului blajin, cu lumea-i rece: „ Cred că natura ne înţelege cel mai bine. E blândă, mai înţeleaptă-n gânduri şi reuşeşte să ajungă în inimă. Şi mă face mai repede să înţeleg lecţia de viaţă!” Căci şcoala nu-i mai dă niciun sens, motivaţie sau rost din care să-nveţe. Manualul parcă ar fi un bulgăre de bolovan cu informaţii plesnind fiecare neuron în parte! Când studiezi acea creangă sau miros de arbore, altfel simţi”… spuse una dintre copilele ajunse în tabăra înălţării talentelor.

Copiii au nevoie de informaţia sinceră, caldă, dinamică, care să ajungă la inima lor. Nu ai cum să înţelegi ce simte acel copac dacă nu-i cunoşti mirosul, să simţi şi să vezi de unde vin lacrimile lui şi cu câtă forţă înfruntă agresiunea barbarilor. O mogâldeaţă blondă, cu energia unui spiriduş, se opreşte la arborele preferat. Îl miroase profund, apoi îl mângâie cu discreţie, se-apleacă deasupra rădăcinii lui, de parcă se-chină la un rege, şi-ntreabă dacă acei muşchi de copac au vreo legătură cu acel arbore înalt. Cu aceeaşi repetiţie obsedantă, Micul Prinţ abordează energia solară a fiinţei înrădăcinate. „Copacul ăsta mai trăieste? De fiecare dată când ajung aici, îi simt acelaşi miros”. De fapt… era o coincidenţă. Memoria afectivă l-a ajutat să înţeleagă un sentiment frumos de la prima întâlnire cu mentorul lui. Acolo s-au înfiripat primele mărturii despre vieţile copacilor. Îşi amineşte de prima ieşire în pădure. A fost cu adevărat prima lui lecţie în natură. A învăţat despre cum să vorbească naturii, copacilor, cât de important e să-i simtă, să le înţeleagă rostul şi puterea vindecătoare a plantelor. Şi că el ar putea deveni unul dintre cei care ar putea să schimbe ceva în destinul altor vieţi omeneşti. Copiii n-au de unde să înveţe răbdarea, înţelepciunea, decât de la comportamentul naturii. E firescul dar primit de la Dumnezeu: atunci când ţi se întinde o mână, dă-o mai departe, nu aştepta de la nimeni. Natura e lecţia de viaţă, a stării de regăsire, a vindecării resurselor noastre interioare.

Lajos Kristof1233342_10204301320312151_2341360740323748377_n

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s