Când copilul este modelul tău de viaţă


 

 

????????????????????????????????

În viaţa noastră de zi cu zi am trăit şi avem convingerea că noi, adulţii din jurul micuţilor trebuie să fim un exemplu. Un model pentru ei. Faptul că sufletele lor sunt atât de inocente, pline de viaţă şi de necunoaştere a răutăţilor, ne întrebăm uneori de ce ei reuşesc să zâmbească şi să rupă acele lanţuri ale vicleniei, a urii faţă de umanitate. Faptul că ei trăiesc o lume a nevinovăţiei, a purităţii, a iubirii şi iertării.

 

N-am reuşit să înţeleg până ce un copil de numai cinci anişori, aproape şase s-a apropiat de mine să-mi spună „ Strânge-mă de mână, Lajos! Tare, Lajos!” Acum, hai să îţi spun ceva… îmi spune copilul cu ochii mari, cu fruntea angelică, aplecându-şi privirea uşor spre pământ.  Spune, copile, ce vrei să-mi zici, îl întreb.

– Lajos, tu eşti un om sărac!

– De ce? Îl întreb cu mirare

– Pentru că eşti trist, Lajos!

Oamenii bogaţi sunt cei 

mai

 fer

iciţi, ia

r oamenii trişti sunt săraci, a continuat copilul.

–         Dar de unde ţi-ai dat seama că aş fi trist?

–         Pentru că nu ai v

r

ut să te joci cu mine! Voi, adulţii nu mai ştiţi ce e joaca!

 

Atât mi-a spus copilul.

 Din acel moment mi-am dat seama cât de uşor îi este unui copil să gândească, să ajungă la nivelul de profunzime pe care, noi, oamenii mari, aşa cum ne considerăm, nu ajungem decât dacă vreodată, în viaţa noastră ajungem să dăm cu capul de sus şi să plângem. De fapt, la copii percepţia suferinţei este egală cu profunzimea pe care o preiau de la adulţi. Pentru că ei ne simt. Ei ne văd. Şi constată la noi atâta falsitate, atâtea măşti, derutându-l, încetul cu încetul, ajungem să îl menţinem captiv într-o lume fără sentimente, fără iubire, programându-

le doar atunci când considerăm că e necesar. De fapt, conştiinţa spirituală a fost devorată de-a lungul copilăriei de vanităţile unei lumi false în care trăim. Proiectăm trecutul în prezentul copilăriei fiinţei noastre de adult micuţului nostru. Ne identificăm cu el, dar nu învăţăm nimic. Avem impresia că ştim, dar de fapt, măştile educate sunt oglinzile în care nu ne uităm. De frică. De anxietăţile şi frustrările unui adult. Suntem, aşadar, contopiţi de propria falsitate. De asta nu ştim nimic. De-a lungul vieţii ne-am  luat singuri dreptul de a gândi liber. Asta am consimţit. 

Un copil are posibilitatea emoţională de a face distincţia dintre bine, frumos, urât, adevărat, fals. Un adult, aproape ca şi-a pierdut această capacitate. Dacă eşti frumos – vizual vorbind eşti excepţional, dar în interior poţi fi urât. De ce? Fiindcă un copil te poate respinge pentru că vede un monstru dezlănţuit, indiferent cât fard ţi-ai arunca pe faţă, sau că scupi cel mai scump parfum, sau porţi haine de firmă.

Lasaţi-vă îndrumaţi de copii! Lăsaţi copiii să gândească! Priviţi în ei un model!

 

Lajos Kristof 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s