Sfaturi pentru micile genii


Copiii extraordinari se trezesc uneori sub lumina reflectoarelor. Ziarele, revistele, radioul şi televiziunea ne-au prezentat din felurite unghiuri drama mai multor cazuri de copii. Vorbim, deja despre problemele pe care le au familiile copiilor din atenţia media, inclusiv reacţia conservatoare şi sigură, refuzul. Oferim, totuşi, câteva sugestii punctuale familiilor care se găsesc indiferent din ce motiv în mijlocul vârtejului.

 

Life Magazine, Parade, New York Times, New York Times Magazine, CBS News 48 Hours şi o serie de talk show-uri locale ori articole din media scrisă au prezentat  în acest an copii supradotaţi şi copii-minune. Nu e nou fenomenul prezenţei subiectului în media; deja la 1911, American Magazine ilustra cele mai recente descoperiri în domeniu ale epocii victoriene, incluzând copii celebri ca William James Sidis, Winifred Stoner şi A. A. Berle (Bruce, 1911).

cropped-p9030005.jpg

De la atacurile presei de rea credinţă asupra faimosului copilului minune, William James Sidis, la începutul secolului trecut, până la Doogie Howser, M.D., serialul ABC, sensibil şi bine scris, despre un adolescent doctor la şaptesprezece ani, atât pagina scrisă cât şi filmul au redat fidel ambivalenţa atitudinii a americanilor faţă de copiii supradotaţi.

Student la nouă ani, romancier la patrusprezece, compozitor la şase… aceşti copii vor atrage inevitabil atenţia cuiva pentru perfromanţele lor insolite. Deşi fascinante pentru unii, astfel de performanţe îi poate deranja pe alţii: poate pentru modul în care şi-au dezvoltat aceştia din urmă potenţialul; ori pentru că nu sunt pregătiţi să-nţeleagă fenomenul; ori pentru nonconformismul micilor genii, conformismul neducând un copil de nouă ani la facultate. Astfel de  tensiuni istorice din societatea americană, între tendinţa spre excelenţă şi cea spre uniformitate, aduc la luminile scenei şi aspecte politice ori sociologice. Astfel că reacţia publică la studenţia copilui de nouă ani va fi mai repede Bine că nu am problemele dumneavoastră, doamnă Grost. Asemenea copii ajung se ratează întotdeauna…” (Grost, 1970, p.136) decât Ce minunat, doamnă Smith, că fiica dumneavoastră se simte bine la noua sa şcoală!

 

„Echilibristica”  reporterilor

 

Trăim într-un mediu saturat de informaţie media. Dacă aceşti copii tot trebuie să apară (cum fireşte apar) în documentarele şi serialelor celor mai importante televiziuni, ideal ar fi ca reporterii şi scenariştii să aibă informaţia necesară să poată înţelege unicitatea unghiului correct de abordare a acestor copii. La fel de important este ca părinţii, profesorii şi copiii înşişi să înţeleagă măcar minimal legile mass media, anume cel puţin faptul că au dreptul să spună NU oricărui reporter. Drumul drept între aceste două maluri e pură echilibristică. Când să expui un copil şi când să-l protejezi? Ce consecinţe are pentru micul geniu expunerea sa timpurie? Ce s-ar întâmpla dacă şi părinţii şi experţii implicaţi obiectiv ar decide să nu expună copilul? O vor face atunci cei mai puţin implicaţi şi mai puţin informaţi?   Nu răspunzi uşor la astfel de întrebări; ceea ce poate fi perfect pentru un copil poate fi dezastruos pentru altul. Trebuie analizate cu mare grijă modelele de răspuns şi individual şi familial… dar chiar aşa cel mai adesea răspunsul corect pare să fie un NU hotărât. Publicitatea, precum conţinutul cutiei Pandorei odată

deschise, nu revine la vatră. Totuşi familiile multor copii supradotaţi, ori copii minune, nu pot evita presa la infinit. Articolul următor va opera  informaţii utile şi va da câteva idei familiilor care aşteaptă să se confrunte cu media.

 

Nu uitaţi: aveţi dreptul să spuneţi nu.

 

 

Nu sunteţi obligaţi să staţi de vorbă cu presa. În multe situaţii (poate în cele mai multe), aşa ar fi mai bine pentru dumneavoastră şi pentru copil. Atenţia presei are tendinţa să scape de sub control, chiar pornind sub cele mai bune auspicii; şi copiii supradotaţi  îşi doresc adesea discreţie (Hollingworth, 1942).

 

Cereţi timp de a decide dacă acceptaţi sau nu.

 

În cele mai multe situaţii interviul nu este urgent, deşi reporterul îl poate solicita în aceşti termeni; depinzând de genul de articol intenţionat, reporterul poate aştepta două trei zile, ori două trei săptămâni. Mare parte din publicitatea din jurul copiilor supradotaţi, scrisă ori televizată, este documentară, ceea ce oferă mai mult timp de elaborare decât are reporterul de ştiri. Informaţi-vă în privinţa intervievării, ori emisiunii TV, cerând detalii despre reporter şi despre audienţă. E o temă de casă, merită să o rezolvaţi. Citiţi subiecte similare ale publicaţiei în chestiune, ori articole ale aceluiaşi reporter; priviţi sau ascultaţi show-uri similare.

 

 

Decideţi în familie dacă acceptaţi sau nu să vorbiţi în public.

 

Niciun părinte nu va decide de unul singur; solidaritatea este esenţială: va trebui ca membrii familiei să se sprijine între ei. Întrebaţi-l şi pe copil: niciun copil nu trebuie obligat să participle la un interviu. Fiţi pregătiţi pentru surprize în familie dacă decideţi să mergeţi înainte: unii fraţi se pot simţi neglijaţi, ori geloşi, ori chiar speriaţi.

 

 

Înţelegeţi bine rolul media.

Copilul dumneavoastră va fi intervievat de aceeaşi mdia care a expus scandalul Watergate, a explicat bomba inteligentă unei audienţe globale, v-a adus războiul din Vietnam în sufragerie. Obiectivul lor este să găsească o poveste, să o simplifice şi  asezoneze pe gustul mulţimii, să descopere variante de puncte de vedere. Să nu vă surprindă duritatea întrebărilor, ori, invers, simplificarea aspectelor complicate. Vi se pot aduce la cunoştinţă, prezentate în juxtapunere directă, puncte de vedere în dezacord cu ale dumneavoastră. Media vrea povestea; datoria dumneavoastră, dacă decideţi să vă expuneţi public, este să vă protejaţi copilul de exploatare necuvenită. Uneori vor ieşi scântei din această confruntare.

 

Gândiţi înainte de a vorbi.

 

Sfat bun în orice împrejurare, dar critic când vorbim cu reporterii. Nu trebuie să răspundeţi pe loc. Ascultaţi atent fiecare întrebare a reporterului, acordaţi-vă timp de gândire, răspundeţi clar şi concis, dacă e posibil.

Verificaţi împreună cu reporterul.

Publicitatea şi copiii minune

 

 

E posibil ca informaţia oferită să rămână incompletă, ori ca reporterul să fi înregistrat eronat faptele, undeva pe la mijlocul interviului. Reporterul are nevoie de informaţie clară şi precisă. Înainte de a încheia, verificaţi reperele importante împreună cu reporterul.

 

Consideraţi că se înregistrează tot ce spuneţi.

 

Chiar dacă reporterul vă spune că nu se înregistrează, nu uitaţi că din cuvintele dumneavoastră se formează percepţia generală asupra copilului şi familiei dumneavoastră şi subiectului de interes. Nu e acum momentul să vă expuneţi problemele căsniciei, dezacordul cu profesorul copilului sau  părerile vecinilor. Uneori informaţia declarativ neînregistrată îşi face cumva loc în poveste. Prudent ar fi să consideraţi că se înregistrează tot ce spuneţi. Înţelegeţi că media indică o adresă a copilului dumneavoastra, pentru prezent şi viitor. E dificil de hotărât dacă să accepţi ori să refuzi. Decizia ar trebui să urmeze unei dezbateri în familie, cunoscând legile media şi anticipând consecinţele expunerii media, ca şi oportunităţile copilului derivate din ieşirea în public. Nu are nimeni globul de cristal; nu se poate imagina la ce se poate ajunge în viitor. E o chestiune de analiză responsabilă. Familiile care optează să spună lumii poveştile lor, prin intermediul camerei de filmare ori al vocii reporterului, merită respectate: fără poveştile lor supradotarea ar rămâne un fenomen necunoscut de marele public, în loc să poarte nume, să evoce chipuri şi să aducă la lumină idea că însuşi vecinul dumneavoastră de palier poate avea, şi el, de ce nu, un mic geniu în bătătură.

 

„Susan era, la zece ani, studentă la zi. Din nefericire cădea şi sub incidenţa legii şcolarizării obligatorii, care prevedea ca familia sa să solicite direcţiunii şcolii locale un program personalizat echivalent. Întrucât Susan se instruise acasă în anul precedent, şcoala a insistat asupra necesităţii ca ea să accepte un examen de nivelul clasei a patra, pentru a dovedi că se instruieşte într-adevăr. Când părinţii au refuzat, un reporter prezent la şedinţa şcolii a trimis povestea la ziarul local. A doua zi izbucnea scandalul:  MICULUI GENIU I SE REFUZĂ STUDIUL LA DOMICILIU. Ca şi cum nu ar fi fost destul, familia a fost sunată de un reporter de la Associated Press, pentru a confirma detaliile poveştii. Două zile mai târziu articolul Associated Press era pe prima pagină a tuturor jurnalelor statului. Familia lui Susan a fost sunată de The Today Show, People Magazine şi de The Tonight Show. Le-a refuzat şi pe acestea şi pe toate celelalte care au mai urmat; ceea ce nu a împiedicat presa să sune în continuare, un an întreg după apariţia celui dintâi articol.”

 

Citiţi şi:

Acest scurt articol prezintă şi alte argumente familiilor care se aşteaptă să fie prinşi între focurile media.

Bibliografie

Bruce, H. A. (1911, July) New ideas in child training. (Noi idei pentru educarea copiilor), American Magazine, pp, 286-294.

Hollingworth, L. S. (1942). Children above 180 IQ (Stanford-Binet): Origin and Development. (Copii cu IQ peste 180 Stanford-Binet: Debut şi evoluţie),Yonkers-on-Hudson, NY: World Book Company.

Grost (1970). Genius in Residence (Geniu în bătătură) Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.

 

 

 

 

 

Hermann, W E.

(1982, Nov/Dec). Publicity and the prodigy. (Publicitatea şi copiii minune) G/C/T. 60-61.

Traducere şi adaptare: Kristof Lajos

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s