Poveste de succes: Casa binecuvântată şi cele 160 de suflete de copii supradotaţi din orfelinatul de la Odorheiul Secuiesc


ghAuzim mereu (şi nu ne mai miram) despre copilării frustrate ce nasc luptători şi învingători: Edith Piaf şi Charlie Chaplin, ilustre exemple, au fost copii ai străzii. Şi-au depăşit uluitor condiţia, şi-au definit idealurile şi ne-au condus şi pe noi spre ele. Documentarul nostru vă povesteşte despre copii aflaţi în dificultate. E povestea unei familii care atinge standardele maximei excelenţe. Copii de la Casa Sfântul Iosif, din Odorheiul Secuiesc, uimesc prin talent şi sensibilitate.
Am pornit pe la amiază, cu gândul să mai prindem liturghia de seara, ori măcar ceva din armonia rugăciunii Rozarului. Însă vremea capricioasă ne-a întârziat paşii. Vântul bătea puternic dinspre munţii apropiaţi şi nici soarele n-avea stare, iţindu-se, prin nori, de după vârfuri. Privirile ni se regăseau aidoma: oare ce viaţă duc aceşti copii?

Ne gândeam la un conac spaţios, etajat, cocoţat pe vârf de deal, unde îngerii cerului s-ar fi simţit la ei acasă: de ce nu? cu binecuvântare de sus totul este cu putinţă. Am ajuns… şi ne-am trezit înconjuraţi de chipuri îngereşti: copiii şi măicuţele, îngrijitoarele lor.

Sora Emilia ne-a poftit înăuntru şi ne-a condus la sala de protocol, unde ajunseseră deja, cu daruri, prieteni mărinimoşi conduşi de doamna Marilena Leurzeanu… şi începe documentarea noastră: măicuţa Emilia ne vorbeşte despre cum sunt pregătiţi copiii pentru viaţă.

Rugăciunea este un semn de mulţumire. Zi de zi învăţăm cum să ne bucurăm, cum să fim fericiţi şi cum să reuşim în viaţă, spune Gheorghe Pop (nouă ani). Ne-am întâlnit pe hol: o mică minune blondă cu ochi albaştri, ce ne salută cu mare respect. N-au trecut nici două săptămâni de când a intrat în marea familie şi deja toţi copiii îi sunt prieteni. Intră timid în vorbă cu noi şi mai mult ghicim că marea lui bucurie sunt tainele jocurilor din sala de sport. La rugămintea noastră ne povesteşte despre programul de şcoală, despre măicuţe… Îl ascultăm atent. Îşi trece degetele prin păr, apoi îşi împreunează mâinile şi rosteşte un Tatăl Nostru ca un om mare.

Nu este singurul care visează să salveze vieţi. Cosmin Costinaş iubeşte matematica şi visează să ajungă profesor. Vrea să ajute copiii cu talent pentru matematici, care doresc să ajungă cineva. La ştiri vedem prea multe accidente, prea mulţi oameni mor de tineri. Asta mă doare foarte mult. E o lume a oamenilor pe care nu îi putem judeca, decât Dumnezeu. Unii însă au uitat să se roage. Din cauza suferintelor, ei şi-o curmă prin moduri care sunt împotriva spiritului, spune Cosmin.

Ziua începe cu rugăciunea din capelă. După mulţumirile adresate Maicii Domnului şi Fiului Isus urmează prima masă. Apoi fiecare se îndreaptă spre camera lui pentru a învăţa. Linişte totală şi la masă. Fiecare copil ştie să-şi vadă de farfuria lui, să se bucure că Măicuţa Sfântă are grijă de ei, că nu îi lasă fără hrana cea de toate zilele, aşa cum nu i-a lăsat niciodată. Mă gândeam că micuţii de aici sunt la fel ca florile de crin, mereu frumoase, albe şi pure, la fel ca păsările cerului, care deşi nu adună în hambare, au hrană. Oamenii cu suflet mare au fost mereu alături de ei. Apoi, în cameră fiecare are o curăţenie exemplară. Am rămas uimiţi, pentru că nici noi, oameni în toată firea, nu păstrăm aşa curăţenia. (Maximilian Menuţ)

Statisticile privind protecţia copiilor au arătat evoluţii pozitive în ultimii ani. Politica de

Plasament a acestor copii în familii continuă să fie încurajate. Totuşi, noile priorităţi

ale sistemului, anume prevenirea abandonului şi inserţia socială, necesită întărirea rolului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor  Copiilor  (ANPDC), plus o politică clară de integrare. Pentru mulţi imaginile şocante din orfelinatele din 1990 constituiau efigia eşecului sistemului comunist de protecţie socială. De atunci, soarta copiilor instituţionalizaţi a apărut periodic în rapoartele de presă despre România şi este cel mai  greu test în privinţa atingerii standardelor Uniunii Europene.

Răspunzând acestei presiuni (mai degrabă internaţionale), Guvernul Român a făcut un efort considerabil pentru schimbarea sistemului de protecţie a copilului. Administraţia 1996-2000 a refăcut legislaţia privind adopţiile şi protecţia copilului. Sistemul este acum coordonat la nivel naţional de către ANPCA. Instituţiile destinate protecţiei copilului sunt sub autoritatea Direcţiilor Judeţene. Finanţarea este mixtă; o parte din bani provin de la ANPDC şi o parte de la administraţiile judeţene. Cea mai eficientă pârghie prin care ANPDC controlează furnizorii direcţi este controlul fondurilor alocate.

Aşezând în acest context lucrurile, precizăm că aşezîntul Sfântul Iosif nu primeşte nimic din partea statului, trebuind să se descurce prin mijloace proprii. Facturile ce trebuie onorate în timp util sunt de ordinul sutelor de milioane. Acestor fiinţe tecute prin toate greutăţile, Dumnezeu le întinde o mână de ajutor prin intermediul oamenilor cu suflet mare, care aduc copiilor îmbrăcăminte sau alimente. Loc cu adevărat sfinţit, Sfântul Iosif s-a dovedit o casă a miracolelor ce se petrec exact atunci când problemele scapă de sub control: rugăciunile copiilor îşi dovedesc puterea.

Trei generaţii şi-au împlinit visul

Impresionantă e şcoala maghiară, înălţată somptuos în centrul Odorheiului.

Liceul româneasc e departe, sus pe deal, între bălării; dar trist ar fi ca el să nu fie nici măcar aici. Vin copii de la zeci de kilometri depărtare, ca să înveţe româneşte. Greşelile trecutului nu se pot repara; ar fi însă inadmisibil ca, pe alocuri, pe teritoriul României, să dispară limba şi credinţa străbună, barate de frontiere meschine.

La  liceul Marin Preda, din Odorheiul Secuiesc, cei mai mulţi dintre profesori sunt maghiari; ca să predea aici, profesorii români ar trebui să-şi asume costurile navetei. Preotul parohial Pavel Puiu ne spune că membrii Congregaţiei Greco-Catolice Inima Neprihănită a Mariei aduc şi copii români din imprejurimiş astfel, datorită parteneriatului cu surorile greco-catolice de la Casa Sf. Iosif, vin şi copii amărâţi din toată ţara.

Acest lucru nu parte să fie pe placul autorităţilor maghiare. Cum să le convină lor asta? spune părintele Puiu Pavel. Dăunează compoziţiei etnice a zonei, care în viziunea lor trebuie sa fie exclusiv maghiară. Ei au cerut si au obţinut tot ce au vrut ca drepturi, nu numai culturale, ci mai multe, dar nu sunt dispuşi să le acorde şi românilor de-aici acelaşi statut. Dacă s-ar putea, n-ar mai rămâne aici picior de român. Ei vorbesc de autonomie culturală, dar de fapt vor sa fie stat în stat, vor o autonomie totală! Guvernul se face că nu pricepe ce vor. Îi lasă, că au nevoie de ei la guvernare. Dar nu-şi dau seama ce se pierde. Iar de românii de-aici nici ca le pasă .

Iar Mănăşoi Stana, director al Liceului Marin Preda din Odorheiul Secuiesc afirmă:

Avem un noroc extraordinar, pentru că suntem în imediata vecinătate a Casei pentru copii aflaţi în dificultate, care aparţine surorilor de la Congregaţia Inimii Neprihănite. Sunt 120 de copii aici, veniti din medii sociale foarte sărace, din toată ţara, care trăiesc în condiţii extraordinare de cazare şi masă, care beneficiază de rechizite şi asistenţa pedagogică pe care nici nu le-au visat. Toţi aceşti copii învaţă în liceul nostru, şi fără ei noi nu am fi putut să existăm. Avem un parteneriat cu această instituţie caritabilă, pe care vrem să-l dezvoltăm. Noul context european este favorabil, pentru că Europa nu este o construcţie segregaţionistă, ci una multi-culturală şi multi-etnică, iar copiii care vin aici sunt de naţionalitaţi diferite, de confesiuni diferite. Vrem să dezvoltăm acest parteneriat, în baza unor programe europene, şi poate că aşa vom avea mai multă protecţie. Condiţiile în care se învaţă aici sunt excepţionale, aşa că sper din toata inima ca românii din împrejurimi să-şi trimită copiii la şcoala românească din Odorhei şi să evităm astfel dispariţia ei. Şi mai am speranţa în colegii noştri de la minister, la care vom ajunge, în fiecare an, cu planul de şcolarizare, ca să înţeleagă situaţia specială de-aici şi să ne ajute aşa cum, mulţumesc lui Dumnezeu, au făcut-o şi până acum. Poate într-o bună zi, situaţia se va clarifica printr-o lege, odată pentru totdeauna, care să sprijine şi pe românii care se află în situaţie minoritară, aşa cum îi sprijină şi pe alţii.

Copiii din casă s-au obişnuit să fie învingători.

Toţi luptă pentru păstrarea identităţii, toţi învaţă pentru a-şi croi un drum în viitor.

Şi fiecare are o poveste doar a sa. Uniii dintre copiii de la Casa Sf. Iosif nu au şcoală românească în satele lor şi vin aici pentru a învăţa în limba părinţilor. Alţii sunt copii săraci, care nu pot urma şcoala la ei acasă; şi, cei mai mulţi, sunt orfani de unul sau de ambii părinţi.

Radu Costinaş este alături de cei trei fraţi ai lui aici. A venit din Maramureş. Bunicii cu care locuiau i-au adus la un trai mai bun aici. Surorile le-au oferit condiţii optime. Copiii au o singură grijă: să înveţe carte.

N-a fost uşor să iau hotărârea ca pruncul meu de opt ani să stea departe de mine, povesteşte domnul Buzamat. Parcă aş fi dat divorţ şi aş fi avut dreptul să-l văd doar câteva zile pe lună. Îmi era casa goală şi când auzeam copiii pe stradă că veneau de la şcoală, mi se strângea stomacul. Acum copiii săi – o fată şi un băiat – sunt mărişori, adică pot să ducă ghiozdanul în spate şi navetează între Cristuru şi Odorhei – vreo douăzeci de kilometri în fiecare zi. Înainte, însă, stăteau la Casa Sfântu Iosif prin bunăvoinţa surorilor, ca la internat. Îi aducea luni şi îi lua acasă vineri, iar peste săptămână se repezea să-şi vadă copiii de câte ori putea. A fost foarte greu, dar nu se putea altfel. Pentru a învăţa româneşte.

Radu este olimpic. În clasa a V-a era încă destul de slăbuţ la carte; acum vrea să devină, cu ajutorul maicilor, avocat. Pentru că ele i-au oferit toate cele trebuincioase, dar mai ales dragoste. Când armă ţi-e credinţa, poţi schimba destine. Spre jumătate dintre copii sunt maramureşeni. Ne-au pozat imbrăcaţi cu cele mai bune hăinuţe. S-au aliniat alături de fraţi, ţinându-se de mâini. Fraţii Ilea, din Ieud, Maramureş (din treisprezece copii, cinci sunt aici); mama lor s-a dus la Isus ca să se faca bine. Fraţii Cepoiu – nouă în total, sunt din Ploieşti;  de vreo doi ani  n-a mai venit nimeni să-i vadă.

Poveştile lor sunt asemănătoare şi atât de triste. Unii au doar mamă, alţii au doar tată; iar dintre ei, unii sunt atât de săraci că n-ar avea ce mânca acasă. Fiecare dintre poveştile lor ar merita ştiută, fiecare dintre chipurile lor ar merita văzut, fiecare dintre gesturile lor mărunte ar merita povestit. Gesturi mici, de tandreţe, de grijă. Un băieţel, sobru la cei doisprezece ani ai săi, îşi sărută patern, pe creştet, sora mai mică; o fetiţă bălaie (Doamne, cât de frumoasă!), în scaun cu rotile, este adusă pe sus de prieteni. Unii pictează extraordinar, alţii cântă. Ne uimesc constant prin felul în care vorbesc: senin, deschis, fericit. Bucuria lor e explozivă, râsul lor umple lumea – e şi asta parte din miracolul de pe Cserehat.

Sunt deja două promoţii de absolvenţi, 2006 şi 2007, care privesc viaţa de la înălţimea liceului absolvit. Unele fete au absolvit Liceul Pedagogic şi sunt dăscăliţe; unsprezece fete crescute de maici sunt studente, ajutate în continuare de surorile congregaţiei.

Surori cu şcoli superioare

Am rămas plăcut surprinşi să constatăm că la Odorhei toate surorile sunt licenţiate.

Sora Ancuţa a absolvit o facultate de arte plastice; sora Mia şi sora Rita – litere; sora Doina şi sora Vali sunt asistente medicale; sora Angela – economistă; sora Mihaela – a studiat latina şi religia; sora Emanuela – a absolvit Colegiul Pedagogic; iar coordonatoarea aşezământului, sora Emilia Trif, este atât asistent medical cât şi absolventa unei facultăţi de ştiinţe sociale.

Sora Emilia este o luptătoare. A intrat în călugărie în anul 1983, la Alba Iulia, pe vremea regimului comunist. Biserica Greco-Catolică fusese interzisă, aşa că nu le-a spus nici părinţilor taina sa, înainte de Revoluţia din 1989. A muncit patru ani în Italia, într-un spital, la secţia cu bolnavi terminali. Ar fi vrut să facă acelaşi lucru la întoarcerea în ţară, însă Dumnezeu i-a aşezat în braţe 120 de suflete, cu vârste între trei şi optsprezece ani, într-o casă cu 370 de geamuri şi 200 de camere. Nu se plânge. Pentru că la Odorhei în fiecare zi se întâmplă o minune.

Începutul a fost greu. Măicuţele cărau apa în bidoane, de la mare depărtare. Astăzi  aşezământul are toate racordările necesare, dar întreţinerea casei încă e o sarcină imensă. Au început cu zece copii, acum sunt 120. Puţini sunt oamenii de bine care ajută şi nu se numără printre aceştia  şi autorităţile, locale ori naţionale. Nu au nici măcar scutiri de la anumite taxe şi impozite: lunar strictul necesar se ridică la 400 milioane, din care 150 doar gazele. E foarte greu nd nu există un minim garantat. Vin facturile, nu este nici un ban în cont… şi la rugăciunea Isuse, ajută-ne rostită la altar, se produce de fiecare dată minunea: sună oameni care au auzit de copiii de aici şi întreabă de ce este nevoie.

Părtaşi la un final fericit

Mereu optimistă, chiar dacă nu puţin chinuită, sora Emilia mărturiseşte: Chiar când spui că nu mai poţi, tot mai poţi, deoarece satisfacţia sufletească e atât de mare încât depăşeşte suferinţa fizică. Dacă faci totul cu iubire şi dăruire pacea sufletească este neclintită. Casa Sf. Iosif este inundată de flori, între care copiii sunt cele mai minunate. Flori însufleţite, colorate în toate  nuanţele firii, pe care, tainic, surorile le prezintă zilnic, în rugăciuni, Maicii Sfinte şi lui Iisus. Aceste flori cu parfum de cer cunosc bucuria, speranţa şi siguranţa că vor creşte în puterea credinţei. Viitorul nu se ţese din egoism, ură, zgârcenie, violenţă, din năvala intereselor materiale, personale sau colective, ci din credinţa care deschide calea spre iubire, adevăr, lumină. Fără iubirea fiec[ruia pentru fiecare, familia nu poate creşte în înţelepciune, nu se poate desăvârşi ca comunitate de persoane şi nu poate contribui la solidaritatea şi unitatea dorită de Cristos. Pentru a iubi în adevăr omul se dăruieşte necondiţionat; ceea ce cere mult spirit de sacrificiu,  înţelegere, milă, iertare reciprocă, împăcare autentică; prevenind astfel tensiunile, orgoliile, viciile ori  manipularea, din sânul comunităţii familiale, sociale, politice, bisericeşti, călugăreşti… din umanitatea satului planetar, în ultimă instanţă. Acest nevăzut efort de termen lung este epuizant,  dar înălţător, cuceritor de suflete, izvor de echilibru şi chiar secretul fericirii.

Surorile Congregaţiei Inimii Neprihănite împreună cu Florile din Casa Sf. Iosif parcurgem acest drum al iubirii, uneori anevoie dar totdeauna binecuvântat, în dorinţa de a fi mereu flori vii în mâinile Sfintei Fecioare. Pe Ea, Preasfânta şi Preabuna noastră Mamă , Floarea nestricăciunii, Floarea cea neveştejită, ceea ce a  împletit lumii cunună neîmpletită de mână omenească, o rugăm să împletească şi acum cununi de adoratori din toate florile din lume adică din sufletele oamenilor. Apoi cu iubire şi îndurare, să le dăruiască Fiului Său iubit din Sfânta Euharistie pentru triumful Lui îi această lume zbuciumată, spune cu ochii înecaţi înlăcrimaţi sora Emilia.

Aşezământul de la Odorhei este unicul din ţară. Să ne rugăm şi să ajutăm după posibilităţile noastre ca în fiecare zi aici să se întâmple o minune. Vizitaţi această casă, vizitaţi acest copiii.
Aşezământul de la Odorhei este unicul din ţară. Să ne rugăm şi să ajutăm după posibilităţile noastre ca în fiecare zi aici să se întâmple o minune. Vizitaţi această casă, vizitaţi acest copiii.

Mesajul acestei cărţi este unul de suflet şi pe cât de complicat pare, pe atât de simplu este: lăsaţi  aceşti copiii să se bucure de copilărie. Lăsaţi-le pe surori să aibă grijă de ei. Este de datoria noastră să ne deschidem poarta sufletului aici pe pământ pentru a avea adunate comori acolo în Cer. Să fim părtaşi la fericirea lor. Uitaţi de ură, uitaţi de etnii pentru o clipă; copiii nu cunosc asemenea bariere. Iubiţi-i pe toţi la fel, stimabile autorităţi din Odorhei. Lăsaţi lucrurile să decurgă normal, nu mai interveniţi în planurile Cerului. Isus spunea: “Lăsaţi copiii să vină la mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor”. Să îi ajutăm pe aceşti copii, nu să-i prigonim. Să ne bucurăm că mai sunt oameni cu sufletul mare care fac acte de caritate precum măicuţele Congregaţiei. Aşezământul de la Odorhei este unicul din ţară. Să ne rugăm şi să ajutăm după posibilităţile noastre ca în fiecare zi aici să se întâmple o minune. Vizitaţi această casă, vizitaţi acest copiii.Veţi iradia alături de ei de bucuria întâlnirii cu bunătatea pe pământ, întruchipată în chipul angelic a 10 măicuţe. Uşa aşezământului e mereu deschisă. Nu există nici măcar portar. Pe dealul cu îngeri răsare soarele…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s